Din momentul în care am reuşit să pun mâna pe această carte şi să parcurg primele pagini, am şiut că o voi iubi. Şi chiar aşa a fost. Pentru o perioadă, a fost preferata mea, şi raportam totul la ea, până şi compunerile pe care le primeam ca temă la română.
"Pânza de păianjen" e un roman special din toate punctele de vedere. Este sub forma unui jurnal în care Diana Slavu, o fată ce a trăit atât de aproape de mare, ne spune povestea vieţii ei, din copilăria mizerabilă de pe timpul războiului, trecând prin adolescenţă şi până cand devine o tânără care păstrează frumuseţea şi vitalitatea micuţei Diana. Ne povesteşte despre prietenii ei, despre ruşinea de a trăi în sărăcie, despre familia ei, despre iubirile ei. Ne spune cum a fost prima zi de şcoală, cum erau colegii ei şi cum o vedeau pe ea. Era frumoasă şi invidiată, însă nimeni nu cunoştea sărăcia în care trăia şi lupta pe care o ducea alături de familia ei pentru a supravieţui încă o zi în acea lume necruţătoare.
"Cine n-a tremurat pentru fiecare caiet, pentru fiecare carte, petru fiecare taxă şcolară, cine n-a cunoscut aceasă cursă peste obstacole, care e pentru mulţi copii învăţătura nu ştie ce înseamnă voinţa, dorinţa de a străluci la examen."
Sincer, am fost mişcată de libertatea cu care Diana consemna toate aceste mărturisiri. Tristeţea poveştii ei era presărată cu momente hazlii care mai îndulceau atmosfera ori cu momentele înduioşătoare în care tatăl ei cel orgolios reuşea să câştige nişte bani pe care îi cheltuia imediat prin a cumpăra bunuri familiei sau mobilă pentru casă.
Însă viaţa Dianei nu a fost nicidecum plăcută. Iar din momentul in care a fost nevoită să se mute cu familia (din pricina războiului) departe de Constanţa , de valurile mării prietenoase, de prima ei iubire şi de toate amintirile copilăriei, viaţa a devenit şi mai dură cu ea. Soţul ei, Michi, deşi îl iubea, era o fire prea matematică şi logică pentru spiritul ei liber. Profesia ei, avocată, nu i se potrivea în niciun caz, însă era necesară. Greutăţile prin care a trecut au lăsat semne adânci în sufletul acestei fete despre care, aşa cum spune prietena ei din copilărie, Ilinca, “cât de tânără e şi cât de mult a trăit deja”. Oricât a încercat să mascheze toate suferinţele din sfuletul ei, Diana avea un mod propriu de a privi viaţa: ca pe un prădător.
“Vezi, aşa îmi închipui viaţa, ca o pânză de păianjen imensă, cenuşie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzeşte carnivorul: păianjenul…”
Totuşi, adevărata frumuseţe a acestui roman stă în modul în care autoarea a reuşit să compună pasajele de descriere atât de poetice şi sensibile, felul în care a conturat marea şi mai ales personajele, în special pe Petre Barbu, pe Alex şi pe Michi. Călătoriile ei, emoţiile ei, conversaţiile şi toate celelalte amintiri din caietele Dianei sunt scrise într-o manieră ce te învăluie, te vrăjeşte, te împrăştie şi te adună.
Sper că v-am stârnit curiozitatea şi veţi încerca şi voi acest roman surprinzător de emoţionant, căruia eu îi ofer 5/5 puncte.
Pe curând,
Evelina ♥
O sa iti urmez sfatul si de data asta si o voi citi cu siguranta, draga Evelina.
RăspundețiȘtergereMă bucur să aud că ți-am trezit interesul :)
Ștergere