Recenzie: "Adevărul despre cazul Harry Quebert" de Joel Dicker

"Prețuiește iubirea, Marcus. Fă din ea cea mai frumoasă cucerire a ta, singura ta ambiție. După un om, vor mai fi și alți oameni.După o carte, alte și alte cărți. După o glorie, alte și alte glorii. După bani, alți și alți bani. Dar după iubire, Marcus, după iubire, nu mai rămâne decât gustul sărat al lacrimilor." (Harry Quebert)

O poveste despre minciuni, crime, secrete îngropate de timp. Despre perseverența de a afla adevărul, despre bunătate, prietenie. Despre remușcări și conștiință, despre amintiri. Dar, mai presus de toate, o carte despre dragoste.

Despre acest roman nu auzisem decât o singură dată, la sora mea, însă nu aveam nici cea mai mică idee despre conținut. La ultima mea vizită la bibliotecă, tot învârtindu-mă printre rafturi, am văzut o carte grosuță, cu un titlu ce îmi părea cunoscut, și când am realizat de unde o știu, mi-am zis să o încerc și eu, în ciuda celor peste 600 de pagini care mă cam descurajau. Însă, cu tot cu școala și teme și ignorând faptul că am intrat în perioada tezelor, tot ce a contat săptămâna asta a fost să termin cartea.

Nici nu știu de unde să încep. Poate prin a vă spune că e cu siguranță un roman polițist, psihologic, de dragoste, mister, și că totul depinde de cum vreți voi să considerați faptele.

Romanul începe cu tulburătoarea zi de sâmbătă, 30 august 1975. Nola Kellergan, o fată de cincisprezece ani, este văzută de bătrâna Deborah Cooper fugind către o pădure, părând să fie urmărită. În acea zi, tânăra Nola, din micul orășel Aurora, a dispărut și nu i s-a mai dat de urmă decât peste 33 de ani. Dar povestea, în realitate, a început cu ani în urmă, iar Formidabilul Marcus Goldman este decis să facă dreptate în cazul bunului său prieten, Harry Quebert, și să afle adevărul despre fata pe care toată lumea o iubea. Și reușește să facă lumină, să reabiliteze nume pătate, să descopere cine a ucis-o pe Nola și a îngropat-o în grădina lui Harry. 

Însă, pe lângă cercetări, anchete, interogatorii și dovezi incriminatorii, Marcus Goldman explică întregii Americi povestea de dragoste dintre Harry și Nola. Înduioșează inimile tuturor criticilor și scoate la iveală cele mai sincere sentimente ale bunului său prieten și mentor:

"Cu Nola, mă simțeam ca făcând parte dintr-un tot, dintr-o entitate pe care o alcătuiam împreună. Când nu era lângă mine, simțeam un gol, o senzație de lipsă pe care nu o mai resimțisem până acum: ca și cum, de când îmi intrase în viață, lumea mea nu mai putea să funcționeze normal fără ea. Știam că fericirea mea depinde de ea, dar în același timp eram conștient că era teribil de complicat ca noi doi să fim împreună. Prima mea reacție a fost, de altfel, să-mi resping sentimentele: era o poveste imposibilă."

Sinceră să fiu, la început acțiunea era destul de lentă, și mă întrebam cât timp o să îmi ia să termin cartea. Însă, cum am trecut de primele 100 de pagini, care au fost un fel de introducere în lumea scriitorului în pană de idei, Marcus, și a mentorului aflat după gratii, Harry, totul a devenit alert, ancheta a pornit, iar descoperirile au fost din ce în ce mai șocante, pe măsură ce, când credeai că probele sunt suficiente pentru a declara un vinovat, totul lua o altă turnură și te întrebai cum e posibil ca locuitorii unui orășel atât de liniștit să aibă secrete atât de întunecate.

Pe Marcus Goldman l-am plăcut de la bun început. Era un îngâmfat și un prefăcut, și totuși mi-a plăcut felul în care prietenia cu Harry l-a schimbat în bine, m-a fermecat perseverența lui, încrederea pe care o avea în Harry, curajul de care dă dovadă când are toate motivele să înceteze ancheta și să plece în apartamentul lui comfortabil din New York. 

Despre Harry Quebert, pot spune că l-am admirat la început, la fel ca toți ceilalți, și chiar și când era după gratii, am preferat să fiu de partea lui Marcus și să îi susțin nevinovăția. Surprinzător a fost că a început să mă calce pe nervi în a doua jumătate a romanului, când era atât de ambiguu și tot ce spunea parcă nu mai avea credibilitate, și mă întrebam care e problema lui, de ce îi îngreunează munca lui Marcus, când l-ar putea ajuta. Și chiar când urma să îi facă o mărturisire cu adevărat importantă, a decis să se supere pe Marcus și să îi compromită, într-un fel, munca.

Cât despre Nola Kellergan, e unul din cele mai bizare personaje pe care le-am întâlnit. Bineînțeles că la început părea o fată adorabilă și cuminte, strălucitoare, o victimă a tot ceea ce s-a petrecut. Încetul cu încetul, această fată îmi displăcea tot mai mult, îmi devenise extrem de antipatică și mă întrebam câte fapte îngrozitoare o să mai descopăr despre ea, până când totul a luat o nouă întorsătură, am început să o compătimesc, să o admir. Această fată era într-adevăr îndrăgostită, avea cu adevărat probleme... și cu cât descoperirile erau mai adânci, realizam că Nola mă sperie cu adevărat. Rămâne la latitudinea cititorului să decidă ce poveste va considera adevărată despre Nola și despre destinul ei trist. Eu una am preferat explicația mai... supranaturală, fiindcă părea mai potrivită în descrierile tatălui ei.

În concluzie, eu una am devorat paginile, și am fost plăcut surprinsă de talentul autorului, de modul în care a reușit să mă lase cu gura căscată, la propriu. La un moment dat, nu mai era atât de important să aflu cine a ucis-o pe fată, cine a dat foc casei, cine a trimis amenințările, cine a scris ultimele cuvinte de pe manuscris, ale cui erau amprentele bidonului de benzină... Tot ce conta era să înțeleg povestea dintre Nola, fata cu secrete zguduitoare, și Harry, scriitorul cu un trecut pus sub semnul întrebării. Tot ce a mai contat la final a fost puterea prieteniei, a sincerității, puterea de a ierta, de a accepta prezentul și de a da drumul trecutului.

Eu îi ofer romanului 5/5 puncte, și cred că va dura destul de mult până să mai întâlnesc o poveste atât de puternică, atât de complicată. V-o recomand cu căldură, vă aștept cu păreri și vă mai las un citat al înțeleptului Harry Quebert:

"Iubirea e foarte complicată. Este cel mai extraordinar și, totodată, cel mai rău lucru care se poate întâmpla. O să descoperi într-o zi. Iubirea poate să facă foarte rău. Și totuși, nu trebuie să-ți fie teamă să cazi, și mai ales să te îndrăgostești, pentru că iubirea este și foarte frumoasă, dar ca tot ce e frumos, te orbește și asta îți face rău la ochi. De aceea, de multe ori plângem după ce iubim."

Pe curând, 

Evelina ♥

Recenzie: "Clopotul de sticlă" de Sylvia Plath

*Atenție, spoilere*

Un gust amar, un miros de resemnare și un gol în stomac - doar cu atât mai rămâi la finalul romanului Sylviei Plath. Ucigător, de o finețe naturală, aproape involntară, scriitoarea descrie despresia ca fiind un clopot invizibil pentru cei din jur, însă sufocant și uneori imposibil de ridicat pentru cel prins între pereții groși de sticlă.

Romanul reprezintă o remarcabilă autobiografie în care eroina, sub pseudonimul Esther Greenwood, surprinde decăderea ei de pe culmile succesului, de la o carieră promițătoare, în ghearele reci și necruțătoare ale tulburărilor psihice. Studentă și bursieră, Esther are uimitoarea oprtunitate de a scrie pentru o faimoasă revistă de modă, alături de alte câteva colege talentate. Însă tânăra de nouăsprezece ani nu reușește să se integreze, nu este acceptată la cursul de creație literară și, încetul cu încetul, zidurile depresiei se clădesc în jurul ei. Se întoarce acasă și se izolează, își pierde talentul de a scrie și pasiunea pentru citit, iar săptămânile nedormite încep să o îngrijoreze pe mama fetei. O va trimite la un psiholog ce o va diagnostica greșit, impunânu-i un tratament cu șocuri electrice care nu face decât să agraveze situația tinerei.

Esther începe să caute cu disperare metode de sinucidere: tăierea venelor, înecul, spânzuratul - acestea sunt doar câteva variante pe care le ia în calcul, însă în cele din urmă decide să ia o supradoză de pastile și să se încuie în beci, departe de lumea ce o lăsa indiferentă. Totuși, tentativa ei eșuează cand mama ei o gasește vânătă și leșinată, după ce își dăduse fiica dispărută. Fata este din nou internată, de data aceasta la un spital de specialitate privat, unde i se oferă un tratament adecvat. Simte cum lanțurile depresiei se slăbesc din jurul ei, însă este conștientă că în orice zi clopotul de sticlă poate cădea din nou deasupra ei.

Șocant și plin de sarcasm, adevărata profunzime a eroinei iese la iveală abia în a doua jumătate a romanului, când te cuprinde într-o apatie inexplicabilă, te cutremură, căci să vezi lumea prin prisma unui psihic atât e tulburat este o experiență unică, zguduitoare, inumană. Pentru unii, sinuciderea este singura cale de a evada de sub clopotul de sticlă. Însă, la finalul romanului, orice cititor ajunge să se întrebe "Sunt eu cu adevărat fericit?"

Părerea mea este că începutul a fost destul de greoi, iar Esther îmi părea o simplă tânără ce dă cu piciorul unei cariere de succes. Însă am descoperit mai târziu sufletul zbuciumat al fetei, chinurile minții sale, și a fost dureros să fiu martora unui proces de vindecare ce părea că nu va da roade vreodată. Însă finalul este interpretabil și eu tind să cred ca e unul fericit, spre deosebire de destinul autoarei, care decide să își ia viața la maturitate, când clopotul de sticlă ce o bântuia s-a întors asupra ei. 

Eu i-am oferit 4 din 5 puncte fiindcă nu m-a prins chiar de la început dar apoi a fost o lectură minunată, și vă aștept și pe voi cu păreri.

Pe curând,

Evelina ♥

Recenzie: "Parfumul" de Patrick Suskind

O carte pe care îmi doream de mult timp să o citesc, am reuşit într-un final să fac acest lucru, fiind propusă la cercul de lectură la care particip în cadrul liceului meu.

Am amânat destul de mult această recenzie, însă cred că a fost o alegere corectă. Am avut şansa să diger mai bine tot ceea ce am citit, pentru că, vă spun sincer, deşi e o carte subţirică, ce se citeşte uşor, povestea lui Jean-Baptiste Grenouille, camuflată în spatele unui limbaj ironic, un sarcasm prezent în fiecare pagină, surprinde într-un mod de nedescris dacă reuşeşti să îi înţelegi mesajul.

Franţa secolului al XVIII-lea miroase a degradare şi neglijenţă, insă am înţeles mai târziu că acela era mirosul unui oraş plin de viaţă. Aproape fiecare detaliu e descris în termeni olfactivi şi practic poţi simţi acel aer greu de respirat, acel miros de peşte proaspăt întins pe tarabe. În acest mediu total neprimitor se naşte Grenouille, mai exact sub o tarabă de peşte, şi ar fi fost lăsat să moară în acel loc dacă nu şi-ar fi afirmat primele clipe ale existenţei printr-un ţipăt cât se poate de real. Aici începe povestea băiatului cu cel mai incredibil simţ al mirosului. 

Acest Grenouille nu a fost iubit vreodată, dar nici nu căuta acest lucru. Nu era interesat în aspectele plictisitoare ale lumii în care trăia, atâta timp cât nu era vorba despre un miros. Încă din primii ani ai vieţii lui oamenii şi-au făcut o părere clară despre el - Grenouille trebuia evitat. Le era frică de el, de faptul că era diferit, special, într-un mod diabolic şi înspăimântător. Băiatul a fost dat din mână în mână, de la o bonă la alta, insă el şoca de fiecare dată cu talentul lui, cu modul în care nici ochii, nici auzul nu îi erau de folos atâta timp cât îşi folosea nasul.

Călătoria lui Jean-Baptiste prin viaţă a fost lungă şi intensă. De la ucenic de tăbăcar la ucenic de parfumier, la a călători pe cont propriu prin pustietate şi a se reinterga apoi în societate, băiatul a avut şansa să devină cel mai mare parfumier din întreaga istorie a omenirii. Dar nici faima, nici averea nu-l interesau, ci doar tehnicile pe care le putea învăţa pentru a obţine esenţa supremă, mireasma inspirată de acea fetiţă roşcovană cu corcoduşe în mâini. Mireasma acesteia l-a călăuzit pe tot parcursul vieţii, i-a oferit speranţă, un scop şi ambiţiosul Grenouille reuşeşte în cele din urmă să atingă idealul perfecţiunii, însă plătind un preţ pe care probabil că nimeni nu ar fi fost în stare să-l plătească.

Un geniu al imperiului mirosurilor, Jean-Baptiste Grenouille reuşeşte să supravieţuiască celor mai grele boli şi încercări ale vieţii şi, în final, să fie iubit de către oricine şi-ar fi dorit. Dar nu asta a dorit el, nu l-a interesat nicio clipă dragostea altora, compasiunea, felul în care era văzut de societate. El a fost doar în căutarea perfecţiunii, şi a reuşit să o obţină cu propriile mâini.

Vă propun să încercaţi această minunată poveste, ca mai apoi să o completaţi vizionând şi ecranizarea, "Perfume: the Story of a Murderer". Vă veţi pierde în ameţitoarele descrieri olfactive, în această poveste cu tentă poliţistă, dar şi psihologică, povestea unui geniu neînţeles, căruia eu i-am oferit 3 puncte din 5. Aştept şi părerile voastre :)

Pe data viitoare,

Evelina ♥

Recenzie: "Hoțul de umbre" de Marc Levy

"Hoțul de umbre" a fost prima carte de Marc Levy pe care am citit-o și a fost o alegere perfectă, fiindcă mi-a deschis apetitul pentru acest autor care a devenit, încet-încet, favoritul meu. Am ales-o de la bibliotecă din pură curiozitate, coperta părea interesantă și la fel și descrierea. Astfel mi-am început aventura literară alături de acest autor.

Din primele pagini ale cărții am fost readusă în lumea școlii generale, clasa a șasea. Un băiețel scund și timid, fără un nume specificat, cu o situație complicată în familie, trece cu paşi micuţi prin curtea şcolii, printre ceilalţi colegi ai lui. Are un duşman, dar are şi un prieten foarte bun alături, Luc. Ca orice copil, se îndrăgosteşte de fata cea mai frumoasă din clasă. Până aici, băieţelul fără nume pare un oarecare, însă el are o abilitate ce îl face cu totul deosebit: poate să fure umbra oricui, atunci când o suprapune cu umbra sa. Folosind această abilitate, el poate vedea amintirile oamenilor, le poate simţi emoţiile, îi poate înţelege, ba chiar îi poate ajuta.

După ruptura firului poveştii, ce durează cât perioada anilor de liceu, micuţul se întoarce, acum un adevărat tânăr, matur, obişnuit cu ideea divorţului părinţilor lui, deşi încă poartă durerea şi dorul pentru tatăl său în suflet. Decide să urmeze medicina (din plăcerea de a-i ajuta pe alţii) şi să plece la facultate în alt oraş, departe de mama lui, care acum e singură şi bătrână, şi de prietenul lui cel mai bun, pe care părinţii nu îl puteau lăsa să plece în alt oraş din cauza situaţiei lor materiale.Acolo, Hoţul de umbre işi va antrena talentul, se va îndrăgosti, va călători prin vechi destinaţii din copilăria sa şi se va redescoperi pe sine. Se va regăsi hoinărind prin trecut, alături de Cléa, adevărata lui dragoste, fata specială, surdo-mută, pe care a întâlnit-o pe malul mării în copiărie. De aici, o lungă luptă de cercetare, căutare, speranţă, regrete şi decizii grele, prietenii rupte şi legate, suferinţă, pierdere. Însă toate acestea îl formează pe Hoţul de umbre ca persoană, îi deschid porţile minţii şi ale inimii.

Vă recomand cu căldură şi această carte minunată a lui Marc Levy, care încă mi-a rămas in inimă şi în minte şi m-a purtat printr-o poveste originală, sensibilă, emoţionant de realistă, chiar şi cu toate elementele ei fantastice. Eu i-am oferit 5/5 puncte şi voi aştepta şi părerile voastre.

Pe curând, 

Evelina ♥

Recenzie: "Toate acele lucruri pe care nu ni le-am spus" de Marc Levy

Văzând coperta aceasta, mi-am făcut o impresie foarte diferită faţă de ceea ce se întâmplă de fapt în carte. Ştiam deja câte ceva despre subiect: tatăl moare şi totuşi fiica mai primeşte câteva zile alături de el, zile în care să recupereze anii în care nu şi-au vorbit. Fiind vorba de Marc Levy, mi-am imaginat nişte scrisori pierdute, eventual magice, între cei doi, poate chiar nişte fantome, însă m-am înşelat în totalitate.

Este, într-adevăr, vorba despre o fată, Julia, care îşi pierde tatăl cu care oricum a rupt relaţia de mulţi ani. Tatăl, Anthony, a fost mereu prea ocupat cu munca, şi deşi au avut unele momente frumoase împreună, nu i-a fost niciodată alături aşa cum ar trebui să o facă un tată. Mama fetei a înnebunit şi mai apoi a murit, însă toate acestea au contribuit la dezvoltarea individuală a Juliei, aceasta crescându-se singură, urmându-şi visul, vocaţia. Se consiera fericită, urma să se casătorească, însă tatăl ei a fost motivul penru care nunta a fost, momentan, amânată: Anthony a murit, iar înmormântarea lui avea loc chiar în sâmbăta nunţii.

Însă şocul fetei a fost şi mai mare când a fost chemată de urgenţă acasă, deoarece a primit un mare colet (o ladă, mai exact), neştiind nimic despre conţinut. Deschizând bizarul obiect din mijlocul sufrageriei, Julia îşi revede în acea cutie... tatăl. Tatăl ei, Anthony Walsh, sau mai exact, o maşinărie ce pretindea a fi tatăl ei. Un prototip ce îi oferea încă şase zile alături de el, timp în care îşi puteau spune toate acele lucruri pe care nu şi le-au spus la timpul potrivit. 

Iniţial am fost suprinsă de metoda lui Levy de a-i readuce Juliei tatăl, ba chiar nu mă aşteptam să îmi placă prea mult cartea, însă autorul meu preferat m-a surprins plăcut, din nou! Deşi aş fi crezut că totul se va baza pe relaţia tată-fiică, cartea a fost mult mai mult decât atât. Ca în toate romanele lui Marc Levy, a fost vorba despre (re)descoperirea de sine, călătorii, explorarea trecutului, dragoste şi speranţă. Anthony o poartă pe Julia prin diferite oraşe ale Europei, prin trecutul lui, dar şi prin trecutul ei. Nu mă aşteptam la nimic din ce a urmat după călătoria celor doi la Montreal, la acele descoperiri care au făcut romanul atât de profund, sensibil, la felul în care Julia şi tatăl ei au reuşit să se cunoască şi la toate celelalte mici detalii ce m-au făcut să iubesc cartea atât de mult. 

Însă ce mi-a plăcut cel mai mult e că acel Anthony Walsh, ce aparent nu s-a interesat de fiica lui în niciun fel în toţi acei ani, este cu totul altă persoană decât lasă să se vadă. Glumeţ, cu o imaginaţie bogată şi chiar sensibil, descoperim pe parcursul lecturii cum este de fapt tatăl Juliei şi cât de mult ţine la ea. Felul în care o încurajează să îşi urmeze inima, să nu se mai plângă şi să acţioneze, să nu mai dea vina pe alţii şi să işi construiască singură fericirea, toate acestea îl fac un tată minunat. Iar acel plot-twist din final m-a dat cu adevărat pe spate, deşi mi-a confirmat câteva bănuieli (vagi totuşi) din timpul lecturii.

Aşadar, vă invit să citiţi romanul, să îl înţelegeţi, să simţiţi fericirea şi tristeţea Juliei deopotrivă, şi să interpretaţi finalul deschis care mie încă îmi dă bătăi de cap. Se citeşte extrem de uşor, e o lectură plăcută, perfectă atunci când eşti în căutare de "altceva". Eu i-am oferit 4,5/5 puncte. Aştept părerile voastre :)

Pe curând, 

Evelina ♥

Recenzie: "Pânza de păianjen" de Cella Serghi

Din momentul în care am reuşit să pun mâna pe această carte şi să parcurg primele pagini, am şiut că o voi iubi. Şi chiar aşa a fost. Pentru o perioadă, a fost preferata mea, şi raportam totul la ea, până şi compunerile pe care le primeam ca temă la română.

"Pânza de păianjen" e un roman special din toate punctele de vedere. Este sub forma unui jurnal în care Diana Slavu, o fată ce a trăit atât de aproape de mare, ne spune povestea vieţii ei, din copilăria mizerabilă de pe timpul războiului, trecând prin adolescenţă şi până cand devine o tânără care păstrează frumuseţea şi vitalitatea micuţei Diana. Ne povesteşte despre prietenii ei, despre ruşinea de a trăi în sărăcie, despre familia ei, despre iubirile ei. Ne spune cum a fost prima zi de şcoală, cum erau colegii ei şi cum o vedeau pe ea. Era frumoasă şi invidiată, însă nimeni nu cunoştea sărăcia în care trăia şi lupta pe care o ducea alături de familia ei pentru a supravieţui încă o zi în acea lume necruţătoare.

"Cine n-a tremurat pentru fiecare caiet, pentru fiecare carte, petru fiecare taxă şcolară, cine n-a cunoscut aceasă cursă peste obstacole, care e pentru mulţi copii învăţătura nu ştie ce înseamnă voinţa, dorinţa de a străluci la examen."

Sincer, am fost mişcată de libertatea cu care Diana consemna toate aceste mărturisiri. Tristeţea poveştii ei era presărată cu momente hazlii care mai îndulceau atmosfera ori cu momentele înduioşătoare în care tatăl ei cel orgolios reuşea să câştige nişte bani pe care îi cheltuia imediat prin a cumpăra bunuri familiei sau mobilă pentru casă.

Însă viaţa Dianei nu a fost nicidecum plăcută. Iar din momentul in care a fost nevoită să se mute cu familia (din pricina războiului) departe de Constanţa , de valurile mării prietenoase, de prima ei iubire şi de toate amintirile copilăriei, viaţa a devenit şi mai dură cu ea. Soţul ei, Michi, deşi îl iubea, era o fire prea matematică şi logică  pentru spiritul ei liber. Profesia ei, avocată, nu i se potrivea în niciun caz, însă era necesară. Greutăţile prin care a trecut au lăsat semne adânci în sufletul acestei fete despre care, aşa cum spune prietena ei din copilărie, Ilinca,  “cât de tânără e şi cât de mult a trăit deja”. Oricât a încercat să mascheze toate suferinţele din sfuletul ei, Diana avea un mod propriu de a privi viaţa: ca pe un prădător.

“Vezi, aşa îmi închipui viaţa, ca o pânză de păianjen imensă, cenuşie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzeşte carnivorul: păianjenul…”

Totuşi, adevărata frumuseţe a acestui roman stă în modul în care autoarea a reuşit să compună pasajele de descriere atât de poetice şi sensibile, felul în care a conturat marea şi mai ales personajele, în special pe Petre Barbu, pe Alex şi pe Michi. Călătoriile ei, emoţiile ei, conversaţiile şi toate celelalte amintiri din caietele Dianei sunt scrise într-o manieră ce te învăluie, te vrăjeşte, te împrăştie şi te adună.

Sper că v-am stârnit curiozitatea şi veţi încerca şi voi acest roman surprinzător de emoţionant, căruia eu îi ofer 5/5 puncte.

Pe curând, 

Evelina ♥

Recenzie: "Bătrânul și marea" de Ernest Hemingway

Când am început această carte subțirică nu știam la ce să mă aștept, însă după această lectură mi-am format o părere clară despre autor: descrierile lui sunt minunate, făcute cu migală și un farmec ce te trimite direct în lumea personajelor.

Este de vorba despre un bătrânel pescar simpatic, perseverent, însă foarte ghinionist- nu a mai reușit să prindă un pește de foarte mult timp. Aventura lui te ține cu sufletul la gură și povestea sa emoționantă e o lecție pentru toți cei care decid să renunțe la visul lor pentru că pare imposibil de atins. Chiar dacă există o singură persoană care te susține, chiar dacă ești nevoit sa lupți singur, cu toate că șansele de reușită sunt slabe, fie că ești prea bătrân sau prea tânăr, toate acestea nu contează în scurta poveste a lui Hemingway, tot ce contează este să dai tot ce ai mai bun din tine și să îi ignori pe cei invidioși ce iți vor spune că încerci imposibilul. Până la urmă, succesul este al tău, nu al celorlalți, nu muncești pentru a-i impresiona pe alții, ci pentru afla de ce ești tu capabil cu adevărat.

Deci, cu multă tărie de caracter şi speranţă, bătrânul decide într-o bună zi să spulbere ghinionul care l-a tot urmărit şi să plece într-o călătorie pe mare, întorcându-se doar odată cu prinderea unui peşte. Singur, întovărăşit doar de marea calmă, bătrânul merge tot mai în larg, privind norii pentru a se asigura că vremea va fi favorabilă aventurii lui şi vorbind cu pescăruşii ce se mai aşează uneori pe marginea bărcii lui. Se hrăneşte cu peştişori mici, cruzi şi calculează cu înţelepciune de câtă apă şi mâncare are nevoie pentru a-şi menţine forţele. Mare îi este surpriza când ceva muşcă momeala, iar şocul e şi mai mare când realizează ce fel de peşte a prins. Aventura bătrânului cu prada sa, descrisă cu eleganţă şi fineţe de către autor, este cu atât mai surprinzătoare cu cât zilele şi nopţile trec şi apar inamici extrem de periculoşi.

Așadar, vă recomand să citiți "Bătrânul și marea", fiind o lectură scurtă ce se poate citi într-o zi, și la sfârșit vă propun să meditați pentru câteva clipe la curajul și ambiția bătrânului și întrebați-vă daca voi aveți așa ceva. Eu îi dau cărții un punctaj de 4/5 și vă aștept cu păreri despre aventura pe mare a bătrânului. :)

Pe data viitoare,

Evelina ♥